În mijlocul mulțimii de bolnavi, orbi, șchiopi, uscați, era el. Bolnav cumplit de vreme îndelungă. Treizeci și opt de ani, numărați greu, cu durere, neputință, zăcând întruna. Însă cea mai mare nefericire a lui nu era doar boala. Ci faptul că nu avea pe nimeni. Pe nimeni să-i ostoiască durerea singurătății, să-l împungă în suflet cu curaj, să-l aline în miezul durerii, să-l arunce în scăldătoare.
Bolnavul vedea scăldătoarea ca singura soluție, deși Isus ce putea orice, oricând, oriunde, stătea chiar în fața lui. Se vede singur deși cel mai milos și bun Păstor al atâtor oi bolnave, stătea lângă el să aline ființa. A fost nevoie ca Isus să facă primul pas. Ca să i se deschidă ochii. Ca să fie vindecat. Ca să nu se mai știe singur pe lume. Ca să vadă Cerul tot, revărsat înaintea lui, a lui care tânjea doar după o scăldătoare amăgitoare și după cineva să-l arunce în ea.
Adesea suntem și noi bolnavi. Stăm lângă “scăldători” ce promit multe, dar nu fac nimic. Ne vedem singuri. Nu avem pe nimeni să ne rostogolească în scăldătoare. Nu avem ochi să vedem dincolo de scăldătoare, ca soluție.
Doar Dumnezeu, prea bunul Dumnezeu, mereu lângă noi, ne întreabă și azi: “- Nu vrei să te faci sănătos?”
Doamne, ajută-ne să Te vedem!
Singura vindecare!
Singurul care nu ne lași niciodată singuri!
Cât de bolnavi am fi!
Singurul care faci din neputința noastră spărtură de Cer!
Ioan 5: 1-9
